Să ne întoarcem de unde am plecat. Am găsit aruncată prin foi o compunere drăguţă şi am zis de ce nu?
Lectură plăcută!
P.S. Am să încerc să postez mai des. Nu promit nimic!
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Nu dorm
E noapte iar în lumea mea. Stau pe fotoliul de o culoare verde spălăcită din mansardă şi privesc chipul de om de pe lună. Am cu mine doar o cană de ceai, o coală de hârtie şi un creion negru şi ros la capăt. Mai privesc o dată chipul lunii ce se reflecta în ceaiul meu, iau o sorbitură, apuc creionul şi cu "îndemânarea" unui artist trasez în grabă o linie lungă. Acesta era doar începutul.
Mă gândesc să desenez o cale ferată şi am făcut-o atât de lungă, nici de mijeşti ochii şi genele aproape să le uneşti şi tot nu-i zăreşti capătul! Am început să schiţez prin forme neuniforme săracul de peron, unde se afla casieria. Am dus creionul deasupra şi am trasat un cerc care, probabil, doream să fie un ceas; şi era aşa de mare şi frumos şi avea nişte limbi imense care, straniu lucru, mergeau în sens invers! Întinerea ridurile şi gândurile bătrânilor, ajuta oamenii grăbiţi să-şi aducă aminte de lucruri ce au uitat să le facă... La casierie m-am gândit să pun un copil mic-mic de tot şi neîndemânatic, care să vândă bilete la preţuri atât de mari încât nici cel mai bogat om de pe planetă să nu le poată cumpăra celor dragi. Am început să arunc diferite figuri umanoforme pe peron, în paltoane gri, cu pălării gri. Toţi mergeau grăbiţi care-ncotro, uitând de lucrurile importante. Acum schiţez un tren. Nu mă pricep la trenuri dar am să scriu pe el "tren". Am făcut multe geamuri şi la fiecare geam am pus un călător. Unii erau fericiţi, alţii plângeau... Trenul se pune în mişcare şi oamenii de pe peron la fel. Unii plâng după copiii trimişi în războaie, alţii fug după tren fiindcă ori l-au pierdut, ori au uitat ceva de pret în el: o pălărie, o servietă, un cadou pentru cineva sau de la cineva.
Las creionul la o parte pentru o clipă şi arunc o privire de ansamblu asupra operei mele de artă. Parcă ceva lipsea, dar nu ştiam ce. Evident. M-am uitat pe mine, căci iar m-am lăsat la urmă. Cred că o să fiu undeva mergând pe lângă calea ferată. Poate o să urc în tren, poate nu. Poate o să merg înainte, poate o să mă opresc de tot. Mă apropii cu creionul de hârtie şi când dau să apăs se rupe vârful. Împing hârtia pe masă, iau cana cu ceai şi o duc la gură. Se răcise şi avea un gust amar. Luna era tot acolo, parcă mai frumoasă ca la începutul nopţii. Ceasul bătea de miezul nopţii şi ce repede a trecut timpul!
Poate o să fac altă dată, în altă zi, un desen mai mare, cum îmi va permite timpul, creionul şi ceaiul meu.
