Strălucire
autor: Pământeanul
O stea pe cer strălucitoare
Hrănește o iubire arzătoare
O iubire de copil trăznit
Ce niciodată n-a iubit.
M-am inspirat din strălucire
Nu una de licurici, ci de iubire
Am fost lovit de ea din plin;
A venit așa, ca din senin.
O, tu stea ce strălucești
Oare tu chiar ma iubești?
Nu-ți spun să-mi dovedești
Ci doar să nu mă amăgești.
Zi de zi privesc la tine
Un fior trece prin mine.
Și atunci tresar de fericire
Și acea iubire din mine revine.
Încerc să te strig pe nume:
Alexandra, face cerul sa răsune,
Steaua cea mai de preț din lume
E iubirea la care sper, o minune.
Încerc să-ți atrag încet atenția
Tu zâmbești, îmi înțelegi intenția;
E fix de miezul nopții de vară
Și mă gândesc oare...coboară?
Un astru ce mă uimește
Cu strălucirea ei mă umilește.
Nu poate fi a mea, nu cred
Dar dacă nu încerc, o să regret.
Așa a început povestea lor
O poveste deasupra tuturor:
Dintre un astru ce strălucea
Și-un puști ce căuta o stea.
Jucându-se în serile de vară
Steaua purta o grea povară
Ea era un astru, el un simplu om
Povestea dispărea ca un Atom.
Dar ea nu se gândea să-l lase,
Vroia să-l simtă în brațele-i gingașe
Să renunțe la orice nemurire
Si să guste din acea iubire.
Puștiul stând, așteptând s-apara
Iubita sa pe cerul senin să răsara,
Aude-un șoptit ca de pisure:
“Iubitule, am renunțat la nemurire”.
Apare în fața sa cu chip de angelic,
Începe să râdă cu un râs isteric
Apoi plânge și-l vrea pe el
Să-i arate că-i aici, și nu pe cer.
Îi dă un țipăt ca punct de reper
Dar el o caută încă pe cer;
Plânge crezând că a pierdut-o
Pe ea și visele cu ea sărutând-o.
Se uită amândoi la cer în gol
Nu se găsesc, dar uite un miracol
El pășește adânc în disperare
Dar ea atunci face pasul de dezlegare.
S-au găsit într-un final neașteptat
Ea un fost astru, el un puști regretat
O iubire nemuritoare, arzătoare
Acum între un băiat si-o floare.
*Autorul rămâne momentan un misterios anonim.
Fata asta din poza de mai sus cam seamănă cu mine. Stranie coincidență.
